Am plecat azi de acasa la serviciu. Se anuntase ploaie, dar nu mi-am luat nici o umbrela. Cand am intrat la metrou, cerul era intunecat. Cand am iesit, in centru, sa ma indrept catre cladirea unde imi castig, de luni pana vineri, existenta, ploua torential, cum numai vara poate sa ploua. Cald si plin de bulbuci ploua, trotuarul se involbura sub bataia picaturilor mari de apa, iar eu pasind de la adapostul metroului, in plin vant, am avut o secunda de ezitare: sa pasesc si sa imi stric coafura la care migalisem minute lungi dis de dimineata?
Sa astept pana mai trece, cum faceau multi in jurul meu si sa intarzii la job? Mi-am amintit pe loc ca de munca mea depind cateva zeci de alti oameni de care, la randul lor, depind alte cateva sute, de care…si tot asa, intr-un lant al unei multinationale care ne pune paine pe masa zi de zi.
Si apoi mi-am amintit, tot intr-o fractiune de secunda de ceea ce am citit intr-una din acele carti crestine cu care mi-am petrecut timpul liber zilele trecute. Mi-am amintit despre incercari, despre echilibru, despre faptul ca nimic nu este intamplator, chiar atunci cand noi credeam ca nu gasim sensul. Am privit in jur si apoi adanc, in mine. Afara ploua, inauntru era soare, straluctor si rotund. Si m-a lovit, ca un trasnet (asta asa, ca sa fie in ton cu ploaia) ideea ca de fapt nu conteaza, ca e numai o ploaie calda de vara, ca ma asteapta biroul meu unde de la 8 la 9 este liniste si eu reusesc sa fiu atat de eficienta si o cafea fierbinte pe care o sa o sorb cu inghitituri mici, in timp ce am sa lucrez cu degete neobosite, ajutand pe ceilalti sa isi faca treaba mai bine, mai repede, mai…
Eu contez. Asta uitasem. Sunt o veriga intr-un lant care duce catre excelenta si fiecare particica din el conteaza. Si am pasit in ploaie. Prima rafala m-a lovit in orbaz. In loc sa ma infurie, m-a amuzat. Mai ales ca mi-a alungat de tot somnul. Am pasit iar si mersul imi era sprinten, ma simteam brusc insufletita de energie si o bucurie inexplicabila ma conducea. In jurul meu norii zambeau, lumea privea mirata, iar zambetul meu putea sa cuprinda jumatate de cer.
Echilibru si sentiment al rostului. Un Dumnezeu care ne conduce pasii si atunci cand noi credeam ca ne-a parasit.
Mai tarziu, cand ploaia se oprise, am primit un dar neasteptat de la un strain. Sefa mea mi-a zambit. Iar cand s-a terminat programul, mult dupa ce apa nu se mai vedea pe strazi, am plecat spre casa agale, fara sa ma grabesc. Viata e frumoasa, stiati? Stiam?
